Moartea lui Ion Iliescu, simbol al tranziției românești și personaj controversat al istoriei recente, aduce în prim-plan nu doar judecățile politice, ci și pe cele morale sau spirituale. Mesajul transmis de Vasile Bănescu, cu subtilitate și adâncime, pune reflectorul pe puterea, dar și limitele iertării colective.

Ion Iliescu a traversat România istorică de la comunism la democrație. Fapte, dezbateri și decizii arzătoare au rămas în urma sa – de la rolul avut în Revoluția din ‘89 și implicarea în dosarele mineriadelor, până la lungul parcurs politic care a definit primii ani de libertate.

În cuvintele lui Bănescu: „Dumnezeu iartă, noi putem ierta. Dar nu în locul altora”. Acest motto aduce în discuție dilema fundamentală a societății postdecembriste: cât de departe merge datoria de a ierta, când rana e a unui întreg popor și mulți n-au primit niciodată recunoaștere sau dreptate?

• Victimele Revoluției și Mineriadelor rămân fără o sentință clară, iar memoria acelor zile sângeroase apasă greu asupra conștiinței colective.
• Dosarele penale din acele vremuri s-au închis și s-au redeschis repetat, ceea ce a amplificat frustrarea și lipsa de încredere în actul de justiție.
• O parte a societății vede în Iliescu garantul unei tranziții fără război civil, alții îi impută menținerea metodelor vechi sub un chip nou.
• Fractura în memoria istorică rămâne: nu există un consens nici în privința vinovăției, nici a modelului de iertare.

Ce putem învăța din cuvintele lui Bănescu? Mesajul nu e unul politic, ci unul de maturitate: să nu pretindem că putem ierta în locul altora, să nu relativizăm suferința celor răniți de istorie. Este o invitație la reflecție autentică, la decență și la înțelegerea complexității traumei colective.

Moartea lui Ion Iliescu nu rezolvă automat dilemele trecutului. Vindecarea nu se produce odată cu un final biologic. Pentru cei care au pierdut familii, ani sau speranțe, procesul iertării nu este instantaneu și nici obligatoriu.

Totuși, istoria României ne cere să integrăm și lecția iertării, fie ea individuală sau colectivă, dar fără a uita responsabilitatea și adevărul. Cum spunea Bănescu, iertarea nu poate substitui dreptatea și nici nu închide automat răni.

În loc de concluzie, ieșirea din epoca Iliescu este un moment prielnic să privim în urmă, să învățăm și să încercăm, fiecare după forța și conștiința proprie, să construim o societate mai lucidă, dar mai dreaptă. Să nu uităm: istoria nu iartă, dar nici nu acuză pe viață. Ne oferă însă mereu șansa să fim mai buni, atât ca indivizi, cât și ca națiune.